Acesta e un topic ușor diferit de ce sunteți obișnuiți să citiți la mine prin feeds. Dar probabil e mai relevant pentru noi toți, decât oricare alt subiect abordat până acum.
Tot spun că fundația modului în care lucrăm stă pe experiențele timpurii ale copilăriei noastre. Și cum primesc atât de multe mesaje de la voi, în care îmi transmiteți aprecieri pentru tot ce fac, că vă inspir și că vă doriți să faceți și voi lucruri similare….mă simt datoare cu o explicație. Atât față de voi, cât și față de mine….Andra de acum vreo 15-20 de ani.
Mă tot întrebați care e motivația mea.
Încă mai încerc și eu să mă lămuresc care e motorul meu: anxietatea sau entuziasmul?
De ce spun asta?
Adevărul e că eu sunt o mare anxioasă. Dar nu e genul ăla de anxietate pe care reușești să o depistezi prin simptome. Anxietatea mea a devenit un alt organ al meu. E parte din mine încă din copilărie. Când spun copilărie mă refer mai mult la ani, pentru că dacă e să ne raportam la definiția ei…nu am avut una.
Stiu că din afară e atrăgător că fac multe lucruri, dar adevărul e că înăuntru se simte altfel. Îmi e teribil de frică să mă opresc din muncă. Mintea mea are un o întreagă echipă de profesioniști care fac due dilligence. Munca lor, zi de zi, e să își închipuie cât de rău îmi vă fi dacă mă opresc din a fi responsabilă de alții, dacă mă pun pe mine pe primul loc sau dacă ferească Dumnezeu…vreau o vacanță.
DE CE MI-E ATÂT DE FRICĂ?
Pentru că pe vremea când trebuia să fiu copil, am fost tot adult. Am avut o copilărie grea, presărată cu violență, insecuritate, abuz și multe alte situații care au activat un adult nepregătit ,să facă orice…numa’ să supraviețuiască și să își protejeze sora.
Cum se traduce asta în viața mea, acum? Nu pot să stau. Nu pot lua o pauză fără să-mi fie teamă că se va întâmpla ceva rău dacă mă opresc din a construi sisteme de siguranță.
Construirea plaselor de siguranță e my sweet spot. De aceea stiu și HR și MKT și business, și să scriu și să trainuiesc, și să reconditionez multe altele. Pentru că, undeva adânc tare, echipa de risk assesment din mintea mea a pus pe lista și frica asta:
Dacă nu o mai vrea nimeni pe Andra pentru HR?
Aaaaa …nu-i bai. Lasă că știe MKT. Meantime, hai să mai găsim un domeniu…just to be safe.
Andra adultul e un DOER. Dar e un DOER care jonglează zilnic intre anxietate și entuziasm. Și în toată povestea asta, cea care merită cel mai mult să fie apreciată e copila aceea de 13-14 ani, care a dus pe umerii ei lucruri pe care adulții nu le-au putut duce.
Îmi pare așa rău pentru ea. Și în același timp sunt extrem de mandră de tot ce a reușit să facă. Din păcate mintea și sufeltul ei nu au reușit niciodată să se sincronizeze, pentru că mintea a fost mereu mai puternică, asigurandu-i surpavietuirea.
Așa că misiunea mea ca adult e să mă “sincronizez”. De aceea încerc zi de zi să îmi reglez relația cu munca. De aceea vorbesc despre munca sănătoasă.
De aceea exersez atât de mult să iau pauze. Să am curajul de a …sta degeaba. Și să învăț să îmi placă.
În loc să mă luați pe mine drept exemplu….
…..m-aș bucura să intrați în sufletul vostru și să vedeți acolo, stingher într-o cameră, un copil care încă așteaptă. Încă așteaptă să primească atenție, validare, iubire.
Întrebați-l ce are nevoie. Ce anume din ce a văzut, trăit, simțit când era mic, a influențat atât de tare modul (probabil toxic) în care lucrezi azi?
Și orice descoperiți…să fiți pregătiți să faceți ce e necesar pentru a “vă sincroniza” mintea și sufletul.
Nu spun că e ușor…dar eu una aleg să petrec fiecare zi încercând să îmi pun mintea pe pauză și să ascult mai mult copilul. La ea e misiunea, entuziasmul, sensul vietii, bucuria.
Nu-mi iese de fiecare dată…dar devin tot mai pricepută.
